Ucis de nerabdarea timpului

Daca timpul ar mai fi avut rabdare, “cel mai iubit” dintre scriitorii români, Marin Preda, ar fi împlinit pe 5 august, anul acesta, 85 de ani. N-a fost sa fie asa. Scriitorul din Câmpia Dunarii ne-a parasit la doar 58 de ani, pe 16 mai 1980, lasând în urma lui o creatie literara de exceptie, care însa, nu ne-a fost de ajuns. Am fi vrut, mon cher, sa ne mai scrii, sa ne mai povestesti…

Viata.

A fost atât de bine ca în 5 august 1922, în comuna Silistea – Gumesti, judetul Teleorman, a sosit Marin Preda, fiul lui Tudor Calarasu si al Joitei Preda. Tot ce avea sa însemne viata în familia si satul natal se va constitui mai târziu într-o experienta de viata valorificata în creatia sa.

“Îi belesc!”

Marin Preda a urmat cursurile scolii primare în satul natal, iar în paralel a participat la muncile gospodaresti la care l-au solicitat parintii. De altfel, portretul copilului Preda îl regasim în Niculae Moromete, personajul din Morometii, volumul I. Dupa absolvirea scolii primare, tânarul silestean a fost admis la scoala Normala de Învatatori din Abrud. La numai un an însa, scoala a fost desfiintata, si Marin Preda a fost transferat la scoala Normala din Cristuru Secuiesc, unde a facut anul II si III.

A fost o perioada în care interesul lui s-a îndreptat în special catre româna, franceza si istorie. “De ce îmi placea istoria? Fiindca aveam sentimentul ca traiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor si asirienilor. Aveam 15 ani, dar îmi simteam gândirea milenara (…) si îmi dadeam seama ca la capatul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul în care ajunsese pâna atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea mea erau batrâni si vedeam pâna unde o adusesera. Era acum rândul meu”, spunea Preda în Viata ca o prada.

Dictatul de la Viena (1940) a facut ca scoala Normala de Învatatori de la Cristuru Secuiesc sa-si înceteze activitatea, iar Marin Preda a fost transferat la scoala Normala de Baieti din Bucuresti. Aici a terminat anul scolar 1940-1941, la al carui final a sustinut examenul de capacitate care i-a dat dreptul sa se înscrie la cursul superior, dar greutatile financiare l-au facut sa renunte.

În ciuda faptului ca Marin Preda n-a absolvit o institutie de învatamânt superior, eruditia sa de autodidact, completata de talent, a avut ca rezultat o creatie literara a carei valoare i-a facut pe detractorii sai scriitori (“cu studii superioare”) sa-si împroaste veninul invidiei în cele mai abjecte forme. Cu întelepciune, scriitorul le-a raspuns doar cu valoarea operelor sale si, din când în când, înaintea publicarii unei noi carti, spunea: “He-he-he, îi belesc!”

Un om care a trait liber

Debutul scriitorului a avut loc devreme, adica în 1942, când i s-a publicat în pagina literara Popasuri a ziarului Timpul schita “Pârlitu’”. Miron Radu Paraschivescu, cel care gira aceasta pagina, i-a publicat apoi si texte precum: “Strigoaica”, “Salcâmul”, “Calul”, “Noaptea”, “La câmp”. Tot M. R. Paraschivescu si Geo Dumitrescu l-au ajutat sa-si desfasoare în continuare activitatea în jurnalistica.

A lucrat ca si corector, dar a si publicat, în calitate de colaborator, la ziare si reviste precum: Evenimentul Zilei, România Libera, Lumea, Veac Nou etc. În 1948, debuteaza cu volumul de nuvele Întâlnirea din pamânturi. Prima varianta a romanului Morometii a redactat-o în 1949, dar cartea a fost publicata doar în 1955, surprinzând atât publicul, cât si criticii cu acest adevarat eveniment literar, care în 1956 i-a adus Premiul de Stat. Este romanul care l-a facut celebru pe Marin Preda, atât prin universul tematic (viata satului înainte de cel de-al doilea Razboi Mondial), cât si prin farmecul si unicitatea personajelor – de la Ilie Moromete, taranul – personaj unic prin irepetabilitate, pâna la oaia Bisisica, sursa de suferinte a lui Niculae.

Morometii este genul de roman care nu are farmec povestit, trebuie sa îl citesti ca sa îi cunosti personajele, sa simti si sa respiri atmosfera satului asa cum Preda a recreat-o din copilaria sa, ca într-o holograma. Se pare ca acesta e adevaratul talent.

În 1962 a aparut romanul Risipitorii, care surprinde pe toata lumea prin schimbarea universului rural cu cel urban, în care alt gen de personaje, alt stil alcatuiesc tema, asa numita tema “a autorului”. Poate de aceea, acest roman a suferit din partea scriitorului numeroase modificari si a aparut în câteva editii revizuite.

Anul 1967 a adus cu sine al doilea volum al romanului Morometii care reprezinta o fresca a dramelor produse de colectivizarea fortata, atât în microspatiul familiei Moromete, cât si în macrospatiul satului românesc. Este volumul în care batrânul Moromete exclama, în fata terorii impuse de comunisti: “Eu, domnule, toata viata mea am trait liber!”, ceea ce înseamna ca principiile de viata care îi guvernau universul interior îl aparau de mizeriile noii societati.

Când vremurile “îsi iesisera din tâtâni”

Romanul Intrusul, aparut în 1968, este rezultatul unui demers jurnalistic initiat de Ion Baiesu, cu care Marin Preda a colaborat la “Scânteia tineretului”. Baiesu îi solicitase lui Preda sa scrie un material care trebuia sa aiba ca subiect drama unui tânar din Savinesti care, încercând sa salveze viata unui coleg – victima a unui accident de munca – a ajuns el însusi sa fie partial ars si, datorita fizicului respingator, parasit de sotie. Preda nu a mai scris articolul pentru ziar, în schimb, a valorificat evenimentul în acest roman.

În 1970, s-a înfiintat editura Cartea Româneasca si primul director al acestei edituri a fost numit Marin Preda. Tot în acest an, autorul a publicat Imposibila întoarcere, volum care cuprinde articole aparute, în mare parte, anterior, în revista “Luceafarul”.

Un nou premiu, Premiul de Proza al Uniunii Scriitorilor, i l-a adus autorului, în 1972, romanul Marele singuratic. Romanul reprezinta o prelungire a destinului lui Niculae Moromete, la vârsta maturitatii (peste 30 de ani) care “îsi linge ranile” provocate de regimul socialist în care crezuse (vezi Morometii, volumul II). Epicul penduleaza între mediul urban (artistic al Bucurestiului), semiurban (Mogosoaia) si rural (Silistea).

În 1975, a aparut romanul Delirul, care în acelasi an a reaparut într-o editie revazuta si adaugita. Pentru acea vreme, când nu se mai scria mai nimic (sau oricum, nu corect, despre anii ’40, ’50, despre legionari, activitatea maresalului Antonescu etc), romanul a deschis o pagina surprinzatoare de istorie, una cu totul diferita de cea cu care fusesem obisnuiti de manualele de istorie impuse de comunisti.

Autorul a reusit sa prezinte adevarata fata a maresalului Antonescu, una umanizata, care ne-a facut sa ne punem întrebari asupra adevarului istoric si asta nu e deloc putin lucru. De altfel, într-un interviu realizat cu Dinu Flamînd (Amfiteatru, 1977), Preda spunea: “Nu doream sa scriu un roman istoric de reconstituire a epocii, ci numai sa dau glas unor întrebari cu privire la istoria contemporana, a noastra si a omului, în general, într-o epoca în care vremurile (…) îsi iesisera din tâtâni”.

Sfârsit în

“era ticalosilor”

Marin Preda a primit în 1977 Premiul pentru Publicistica al Uniunii Scriitorilor, pentru scrierea memorialistica Viata ca o prada, “…bildungsromanul cristalizarii unei constiinte scriitoricesti” (Ioan Balu). Confesiunea lui Marin Preda în aceasta scriere lumineaza, prin evocarea momentelor din copilarie, adolescenta si tinerete, începutul unui drum uman si scriitoricesc, parcurs în vremuri tulburi si pline de adversitati.

Cu privire la aceasta carte, scriitorul îi marturisea Sânzienei Pop într-un interviu din 1977, acordat în “România Literara” ca: “Am încercat sa respect un pact de care am vorbit la sfârsitul acestei carti, pe care l-am facut cu scrisul, si anume, acela de a ispiti în oameni ideea ca nu au de pierdut, ci de câstigat daca traiesc în adevarul propriei lor vieti, chiar daca un asemenea examen ar fi pentru ei dezastruos”.

Anul 1980 a fost anul care i-a adus lui Marin Preda împlinirea suprema în plan scriitoricesc (în februarie a aparut ultimul sau roman, trilogia Cel mai iubit dintre pamânteni). Din nefericire, a fost si anul care i-a adus scriitorului biletul de trecere dincolo, disparitia sa fizica producându-se la 16 mai 1980. Acest ultim roman ne-a facut sa simtim extenuarea fizica si psihica (la lectura) pe care însusi autorul a marturisit-o la sfârsitul desavârsirii lui. E o carte complexa, totala, o marturie credibila a ceea ce a însemnat “era ticalosilor” – era terorii comunisto-sovietice din anii ’50-’60.

Daca ar fi sa facem o asociere social-meteorologica, am spune ca Preda a aratat prin acest roman ce înseamna “codul rosu” din punct de vedere social, politic, etic etc. Nu întâmplator, ideea salvarii prin iubire (formulata pentru prima oara de apostolul Pavel) o rosteste personajul principal, în finalul cartii: “si atâta timp cât aceste trepte urcate si coborâte de mine vor mai fi urcate si coborâte de nenumarati altii, aceasta carte va marturisi oricând: …DACA DRAGOSTEA NU E, NIMIC NU E!…”.

Mai bine mort, decât socialist

În anii ’70, vigilentul aparat de stat si de partid comunist a ajuns la concluzia ca si artistii ar trebui sa prezinte în operele lor “maretele realizari” ale sistemului. Înainte de o importanta sedinta a Uniunii Scriitorilor din acea perioada, s-a vehiculat ideea creatiei pe teme date, pe constrângerea creatorilor de a se încadra în “retete”.

Si atunci, Marin Preda a manifestat un curaj nebun pentru acea vreme, si cea mai buna dovada în acest sens e marturisirea lui Adrian Paunescu: “si am fost împreuna, într-o zi pe care cultura româna a viitorului va trebui sa o cinsteasca, am fost împreuna la omul (n.red. Nicolae Ceausescu) din a carui constiinta si fapta s-au nutrit multe dintre atributele maretiei românesti. Acolo, Marin Preda a spus scurt si clar, cu niste buze golite de sânge, pe care si le musca în semn de nervozitate si înstiintare a sinelui, acolo a spus, la flacara pura a constiintei sale de mare scriitor, acolo a spus cu încredere si cu disperare, cu calm si dramatism:

“Daca introduceti realismul socialist, eu ma sinucid!”.

O Turturica deranjata

În general, talentul si valoarea incomodeaza. De aceea, Marin Preda a fost incomod pentru câtiva colegi de breasla “de bine” atât în timpul vietii, cât si dupa plecarea sa dintre noi. Unul dintre deranjatii lumii literare românesti, C. Turturica, (regretam ca nu stim prenumele, dar pe toate “creatiile sale” semneaza doar cu initiala), a scremut o “sublima” carte numita “Cum a murit Marin Preda”, în care se simte dator sa ne prezinte, “cu obiectivitate”, împrejurarile mortii scriitorului. Si o face într-un atât de dulce si pur stil securist – comunist – neocomunist, încât nu rezistam tentatiei de a-i spune: Domnule, lasa-ne! si în umbra obsedantului deceniu, obsedant ne asalteaza niste criptorime proletare, precum gândirea detractorului lui Preda: “În lumea asta prost facuta si turturica a-nceput sa puta!”

Doina BEDEAN