Editorial

E atât de bine „pe sticlă”?

 FOTO Mihai VeresLumea de astăzi caută senzaţionalul. Ştirile sunt urmărite doar dacă au titluri picante, dacă sunt prezentate acte de violenţă, jafuri, violuri, accidente grave, fapte de corupţie în care sunt implicate persoane publice importante. Mass media are rolul ei. Felul în care o fac este responsabilitatea lor. Din păcate însă, deseori vedem reporteri care sunt trimişi să culeagă informaţii şi iau declaraţii de o stupizenie care egalează cel puţin inepţiile din răspunsurile de la simulări sau Bacalaureat. Întrebări de genul „De ce ai făcut asta?”, „Îţi pare rău?”, puse unora care altceva nu prea au făcut de când sunt pe lume, sau „Ce simiţiţi în aceste momente?” celor care tocmai au pierdut pe cineva drag nu îşi au rostul. Ce regrete au autorii după o tâlhărie sau jaf, sunt în primul rând acelea că au fost prinşi, apoi faptul că sunt filmaţi şi nu îşi permit să agreseze şi pe cei care le pun asemenea întrebări.

Se mai petrec şi lucruri pozitive. Din păcate acestea sunt mai puţin urmărite, nu sunt pe gustul amatorilor de „triplu S” (sânge-sex-scandal). Nici aici nu se excelează în luatul declaraţiilor. Mai grav, cei trimişi la asemenea evenimente nu au habar de ce se întâmplă în jurul lor, iau declaraţia şi foarte des nu ştiu cu cine au vorbit. La final întreabă: îmi spuneţi numele şi funcţia dumneavoastră? E penibil atunci când persoana este foarte cunoscută. Nu este vorba despre o lecţie dată acestora. Criza prelungită prin care trecem şi lupta acerbă pentru informaţii proaspete care se duce de la apariţia internetului nu permite specializarea personalului pe domenii pentru a cunoaşte fenomenul şi persoanele implicate. Sunt trimişi cei care sunt de serviciu. Arma are două tăişuri, cu dezavantaj amplificat pentru presa scrisă. Apariţia unui reporter, de preferinţă reprezentantă a sexului frumos, cu un cameraman alături îi „înmoaie” pe cei intervievaţi. Cât de ocupaţi ar fi înainte şi după, aceştia se opresc imediat şi răspund oricăror întrebări. Doar sunt filmaţi, apar „pe sticlă”, chiar dacă emisiunea poate fi difuzată o singură dată, la o oră la care este urmărită poate de 100 de persoane, sau este un post regional, unde lumea nu este interesată de activităţile lor.

Spuneam că arma are două tăişuri. Cu cât cunoşti mai bine persoanele implicate, relaţii amicale, respect reciproc, contacte dese, cu atât mai greu este de a purta un scurt dialog în asemenea momente. A fost Caravana Scrimei la Târgu-Mureş. Tupeişti, să nu spunem altfel, reprezentanţii unor posturi de televiziune îi racolau pe cei prezenţi. Am constatat că dintre aceştia unii nu ştiau că există în Târgu-Mureş echipă de scrimă, alţii, chiar dacă ştiau, nu îl cunoşteau nici pe antrenor. Odată descoperit, acesta a fost asaltat încontinuu. Solicitat pentru a schimba câteva cuvinte, el repeta: „mai am de făcut…, după aceea vorbim”. La două minute dădea interviu unei televiziuni ai căror reprezentanţi îl vedeau pentru prima dată. Povestea s-a repetat şi am fost nevoit să renunţ, timpul mă presa. Mai târziu, acesta a realizat că a greşit şi m-a căutat. Da, ceea ce e scris rămâne. Nu toţi realizează acest lucru şi apariţia „pe sticlă” este mai importantă.

 

 

 

 

 

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close