Minerul corporatist și paragina de la Roșia Montană
Am plecat săptămâna trecută la Roșia Montană fără a ști foarte multe lucruri despre acest subiect. A fost o experiență interesantă, informativă, dar care a născut mai multe întrebări. Pentru început trebuie să spun că zona respectivă este moartă din toate punctele de vedere. E mare păcat. O colegă care a participat a făcut la un moment dat o afirmație „Doamne ce țară frumoasă avemâ€. Da, așa ne place să spunem, avem o țară frumoasă și bogată. Ceea ce nu înțeleg este de ce nu știm să o exploatăm. Poate termenul este dur dar mi se pare cel mai potrivit. Din ceea ce am constatat la fața locului, cei care vor să investească acolo au pus la punct un proiect solid. De cealaltă parte înțeleg îngrijorarea ecologiștilor. De ce nu se poate găsi o cale de mijloc? De ce nu se poate găsi o soluție care să mulțumească ambele tabere? O investiție serioasă în acea zonă este vitală. Într-o perioadă economică precum cea pe care o traversăm acum aurul și argintul exploatate acolo ar putea aduce un plus economic României și har Domnului avem nevoie de plusuri cât mai multe în domeniul acesta. Patrioții vor striga „ne vindem țara!â€. Asta îmi aduce aminte de începutul retrocedărilor terenurilor agricole. Moși de 90 de ani în cârjă care stăteau și se uitau la fâșia de pământ proaspăt recăpătată și înțelegeau că nu au ce face cu ea. Bun, zic, să nu ne vindem țara, dar de ce nu am fost capabili să exploatăm până acum? De ce ne-am închis toate minele? Decât să facă alții, mai bine să stăm să ne uităm la stânci și să nu facem nimic? Mai sunt cei care vin și vorbesc de comisioane ascunse, de mită politică, de interese corporatiste și câte și mai câte. Nu există țară din lumea asta unde astfel de lucruri să nu existe. Ele există și sunt evidente, dar chiar nu cred că mai trebuie să insităm atât de multe pe ele. De fapt, tot acest circ în jurul proiectului de acolo mi se pare exagerat. Este evident că vorbim despre o afacere, dar statul ar trebui să aibă capacitatea de a negocia un contract avantajos care să mulțumească toate părțile implicate. Acum în al 12-lea ceas clasa politică românească ar trebui să înțeleagă că orgoliile trebuie lăsate deoparte. Întrebarea care se naște este dacă va avea statul capacitatea de a nu o da în bară încă o dată. De a nu face o nouă afacere păguboasă pentru noi, de a înțelege că negociază de pe o poziție de putere și că deține mecanismele necesare pentru a face ca proiectul de la Roșia Montană să fie un succes, în primul rând pentru România. Poate, naiv vorbind, este o cautare a unei fărâme de speranță, după 20 de ani în care am văzut prea multe vise năruite de interese meschine.
