Editorial

Trăim în universuri paralele, Cele două Românii

Foto Balint - EDITORIAL În pofida problemelor reale, multe şi grave pe care le are, iubesc România în mod necondiţionat. În tot ce are ea profund, definitoriu şi viabil în timp. România mea nu este o proiecţie ideală, recunosc.

România mea este ţara în care, la fel ca în filmele cu happy end, vreau să cred că bunul-simţ va învinge totuşi până la urmă. România trebuie să rămână o ţară a normalităţii pe care încercăm, destul de timid, e drept, să o afirmăm, o ţară în care mai avem încă idee despre ceea ce însemna cândva demnitate naţională, dar pentru care suntem dispuşi să facem foarte puţin în a o şi păstra.

Este România underground, a noastră, a oamenilor mulţi, simpli şi oneşti, dar nu şi proşti, cum poate ne-ar vrea unii.

În acelaşi timp, constat amar că mai există şi o altă Românie. Una strălucitoare, lipsită de griji, cea a oligarhiei postdecembriste născută din spuma mării, a falsei meritocraţii – ”meritocraţia de partid”, diametral opusă celei definite de Pareto sau Mosca – a mafiei gulerelor albe încuscrită cu mafia ţigănească şi care, cu neruşinare, infatuare şi aroganţa specifică parvenitului de ”cursă lungă”, a acces aproape democratic, dar în mod nemeritat, la poziţii de putere şi bogăţie.

Mahalaua politică de la noi n-are nimic de a face cu elitele naţionale care, totuşi, mai există şi creează, dar nu se poate impune fiind exclusă de la conducere.

Cele două Românii – ireconciliabile – se întâlnesc rar şi de departe, doar în campaniile electorale debordând de minciuni spuse cu falsă convingere, în băile publice de mulţime mustind de SPP-işti, la Te Deum-uri pioase şi uşor prefăcute în care, suflete mici îşi fac cruci mari, cât casa, aruncând priviri piezişe în jur şi căutând temători ”ieşirea de urgenţă”. Aşa… ca pentru orice eventualitate.

Ne mai întâlnim, binenţeles, şi la sărbătorile naţionale. Câte or fi fost şi vor mai fi: 10 Mai, 23 August, 1 Decembrie, 24 Ianuarie….

Într-un joc acceptat oarecum tacit, precum călăii şi victimele lor, manipulatorii din totdeauna se întâlnesc cu eternii manipulaţi. Istoria se repetă de veacuri, dureros şi obsedant, mereu aceeaşi, dar de fiecare dată la altă scară şi cu alţi protagonişti care, din nefericire, n-au învăţat nimic sau aproape nimic, din propria lor istorie. Iar istoria, aşa cum bine spunea cineva, ”Se repetă mai întâi ca tragedie, iar mai apoi ca farsă.”

Întâlnirile acestea, atent supravegheate şi monitorizate, ar putea fi – dar nu sunt, din păcate – şi un semn de împăcare tardivă între cele două lumi… Pentru manipulatori nu sunt nimic altceva decât încă un fericit şi reuşit exerciţiu de imagine şi PR, însă pentru noi, eternii manipulaţi ai istoriei şi eternii sacrificaţi ai tuturor cauzelor, este un sincer semn de respect pentru morţii noştri din veac: Ion, Gheorghe, Simion, Grigore, Toader….

Ei sunt eroii ştiuţi, pe lângă atâţia alţii neştiuţi, ai neamului românesc. De ieri şi de azi… poate şi de mâine, cine poate ştii?

Sunt eroii care-şi dorm somnul de veci în cimitire sau gropi comune… mai mult sau mai puţin uitate.

Pe 28 iulie a.c. se împlinesc 100 de ani de izbucnirea Marelui Război….Pentru noi, românii, Războiul de Reîntregire Naţională.

Poate că ar fi timpul să rememorăm, puţin câte puţin, jertfa lor ca pildă nemuritoare. Nu e prea mult, vă asigur…

Nicolae BALINT

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close