Luana. Portret cu bombă

foto-1-luana

Mirosul îți iese în întâmpinare de la distanță, ți se strecoară în nări dinainte de a-l putea identifica, te apasă pe creier, un miros greu, aproape solid, ceva între pivniță mucegăită și foc de tabără din gunoaie, boală incurabilă și disperare. Este mirosul sărăciei. Sărăcia își aruncă înaintea ta tentaculele și te învăluie într-o deznădejde căreia încă nu îi cunoști motivul. Pe urmă, apare mizeria. Din ce în ce mai multă, zace agresivă pe marginea drumului asfaltat dar prăfuit, acoperă smocurile sărăcăcioase de iarbă și buruieni. Haine vechi, tot felul de ”râze” imposibil de identificat, pantofi desperecheați, pamperși folosiți. Nu o să găsești niciun PET și nici vreo bucățică de fier. Astea toate sunt adunate cu grijă, sortate atent și înmagazinate cu seriozitatea omului a cărui viață depinde de ele, de aceste deșeuri ale vieții moderne. La care viață el însă nu are acces. La el mergem, la acest om împins în afara societății, care se agață cu o mână de rămășițele civilizației urbane și cu cealaltă de Dumnezeu.

O să numim acest om Luana, pentru că trebuie să poarte, vorba poetului, un nume. Așa o cheamă pe cea care m-a invitat să-i vizitez familia care trăiește acolo, ”la barăci”, la marginea orașului Târgu Mureș, la cel mult 3 kilometri de primăria bogat decorată cu petunii și cu gazonul întotdeauna proaspăt tuns. Luana nu trăiește singură aici. Este o adevărată colonie, mai exact 17 barăci de câte 2-3 metri pătrați, toate cam într-o rână, sprijinindu-se unele de altele și încropite probabil nici proprietarii nu ar putea înșira din ce. Bucăți de placaj, paleți și panouri metalice provenite cine știe de unde, iar norocoasele ”izolate” cu bucăți de polistiren, primit de suflet de la un om căruia i-au prisosit. O sobă veche ține loc de ”vatra satului”, aici își gătesc femeile cartofii și varza, sau te miri ce au mai putut aduna în oalele afumate, ca să umple burțile copiilor. Focul arde doar când e musai. Lemnele sunt puține și proaste iar în zonă doar niște copaci răzleți, cu atât mai puțin pădure. Așa că zona sobei este un fel de ”poiană a lui Iocan”, un loc de șezătoare, de povești, amintiri și dureri alungate din când în când cu mâna, a lehamite.

Mai greu e să alungi muștele. Nori groși de muște acoperă totul, intră în tocana de cartofi uitată pe masă, în ceaiul copilului bolnav de astm. Intră și șobolanii. Cârduri de copii mișună printre barăci, veseli,  jucăuși, murdari și mucoși, și extrem de victorioși când reușesc să prindă câte-un șoarece printre dâlmele de haine, adăpostite cum-necum prin unghere.

foto-2

Luana…

 

are 38 de ani și are 10 copii. Cea mai mare are 19 ani și are la rândul ei un pui la piept, sunt frumoși amândoi, își zâmbesc și se iubesc în felul lor intim, netulburați de agitația din jur. Un voinic tuns periuță mă salută senin și încrezător. Are 12 ani, e bondoc dar mic tare pentru vârsta lui. Are o privire ageră și mă convinge din câteva vorbe că nu este prost deloc. Este mijlociul Luanei și este în clasa a V-a. Unul târșește prin praf o motocicletă de plastic, are 5 ani și arată de 2. Cei mici ni se împleticesc printre picioare, se cer când în brațe când jos, gemenii se îmbrățișează cu drag și își zâmbesc cu o tandrețe de neimaginat. Micuța este bolnăvicioasă, face pneumonii repetate, este anemică, cu un ușor retard locomotor și mai mereu prin spitale.

Vecina face curățenie generală, grămezi de pantofi își așteaptă rândul la sortat. Locatarii coloniei se adună încet în jurul meu, împinși de curiozitate și mai timizi decât copiii, dar din ce în ce mai deschiși și deznădăjduiți pe măsură ce întrebările mele  zgândăre răni pe care le credeau demult cicatrizate. Răni atât de adânci încât au prins aversiune față de noi, cei din lumea civilizată, și ostilitate față de ”gagi” de mine, cum spun ei. Cercuri concentrice de ostilitate provocată de neputință și de lipsa oricărei speranțe se focalizează de data asta asupra mea, unic reprezentant al istoriei care pare că i-a condamnat demult la neființă.

foto-3Luana mă salvează și mă invită în casa unde, zice ea, face ce vrea și vorbește cu cine vrea. Două paturi imense, cât pentru 11 suflete, o măsuță și niște rafturi. Cam asta este toată averea familiei. Colonia nu are nici apă, nici curent și nici pomeneală de gaz. Bărbatul casei este la muncă, este angajat legal, cu contract. Dealtfel majoritatea bărbaților lucrează, ba la salubritate, ba pe șantiere. Ocupați sunt și băieții mai mari, însemnând copii de 8 – 12 ani. Ei cutreieră zonele învecinate și adună ce găsesc, flacoane, fiare, orice.

Portretul Luanei, cât ar fi el de sumar, nu este deloc singular. Plus sau minus niște ani, câțiva copii și niște acte doveditoare de boli cronice, păstrate cine știe de ce la loc de cinste, în vreo poșetă demodată găsită sau căpătată, probabil dovezi mai degrabă ai unei precare legături cu societatea, și obțineți portretul robot al câtorva sute de familii din Târgu Mureș, mii din județul Mureș și cu siguranță zeci de mii la nivelul întregii țări. Adevărul este că numărul acestor femei, al acestor familii nu se cunoaște cu exactitate. Sunt volatili, au sau mai degrabă nu acte de identitate, dar au în schimb copii. De ce au atâția, întrebarea răzbate firesc. ”Sunt de la Dumnezeu. El i-a trimis”, spune Luana. De la Dumnezeu, da, mulți, flămânzi și slab către deloc școlarizați.

Poveștile lor de viață, ai celor din strada Băneasa, sau ai celor de pe malul Mureșului – unde se află o colonie asemănătoare -, converg într-un punct:  locuințele sociale atribuite lor acum mai mulți ani de către primăria orașului. Și de unde au fost evacuați pentru neplata utilităților, unii dintre ei pentru sume derizorii, de doar câteva sute de lei, dar care s-au tranformat în mii de lei, datorită penalizărilor. De atunci, să fie 2, să fie 3 sau mai mulți ani, nici ei nu mai știu cu siguranță, așteaptă să se întâmple ceva. Tot de atunci trăiesc, dacă s-ar putea spune, aici. Apa o aduc de la mare distanță, au găsit niște suflete de omenie la gară, care le mai umplu câte un bidon să-și spele pruncii, pe care altfel nu i-ar putea trimite la școală. Iar fără școală nu mai vin alocațiile. Apa aceea o și beau, în lipsă de altceva, deși au bănuiala că nu ar fi tocmai potabilă, au mai fost cazuri, dureri de stomac și accese de diaree, dar ce să facă? Alta nu au…

foto-4

După câteva ore în colonie, în care se conving că nu mușc și nici nu aduc poliția pe capul lor, îndrăznesc să îi întreb ce visează dacă visează. ”Noi nu mai visăm de mult”, îmi spune Ana parcă. ”Doresc doar să se deschidă pământul și să mă înghită, asta visez. Ce să visez? Nu dormim nopțile, păzim focurile de tabără ca să nu ne mânce șobolanii copiii. Ne bucurăm dacă ni se dă voie să respirăm”, spune cu năduf o femeie care crește 8 nepoți de care nu s-ar despărți în ruptul capului. O alta recunoaște că nici ea nu poate dormi. ”Am un băiat în pușcărie, a fost închis pentru furt. Se speriase când am fost dați la tribunal pentru restanțele de la consum… Era sigur că vor să ne dea afară din locuință și a furat niște acumulatori cu unii. Un altul mi-a murit chiar acum câteva săptămâni, după ce aproape că reușise să se lase de pungă (aurolac, prenadez-n.r.). S-a dus să se spele la Mureș și s-a înecat în apă până la genunchi. Avea epilepsie și l-a apucat criza chiar acolo, în apă…Noroc cu asociația (”Coming home, Romania”-n.r.) că mi l-au îngropat… Ce să visez? Copiii pe care nu-i mai am?”, curg poveștile. Un bărbat abia revenit de la muncă ni se alătură. ”Eu nu visez. Dacă aș vrea ceva, aș vrea doar o locuință unde să îmi pot culca copiii. Să ne putem pune capul jos liniștiți pe pernă. Să nu mai stăm în întuneric și în frig. Când văd copiii câte-un televizor undeva, se uită la el ca animalele, ca la o ciudățenie. Ce viitor au copiii ăștia?”, spune pe nerăsuflate bărbatul.

Discuția se întețește, apare speranța alegerilor, ei știu că atunci sigur apare cineva cu un gulaș și niște promisiuni rapid uitate după. Spiritele se aprind, se fac glume amare și fără perdea, copiii trebuiesc schimbați, se apropie seara.

 

”Suntem produsul mediului în care trăim”

 

Acesta a fost sloganul sub care Administrația Națională a Penitenciarelor a derulat, în perioada 2011-2014, un proiect de amploare dedicat reintegrării în societate a foștilor deținuți, cu un buget total de 14 milioane de lei. Pe pagina dedicată a proiectului apare o singură poveste de succes, dar sper din tot sufletul că au fost și altele, de banii ăștia. Sloganul însă m-a pus pe gânduri încă de pe atunci, iar acum, în colonie, a revenit în forță în mintea mea.

Dacă mediul în care trăiesc acești oameni este unul mult sub cel al câinilor comunitari din adăposturi, în ce se vor transforma ei? ”Dacă se simt încolțiți și fără speranță vor ataca și ei, în haită”, este de părere asistenta socială de la ”Coming home, Romania”, Csöbi Csilla. Asociația a fost înființată de un tânăr olandez, pe nume Daan de Groot. Acum câțiva ani, pe când făcea voluntariat în zona denumită ”Valea rece” din Târgu Mureș, în fapt o vale a plângerii sordidă, despre care localnicii se feresc până și să vorbească, Daan a descoperit fenomenul aurolacilor, mulțimea de dezrădăcinați împinși în afara societății, și a ținut neapărat să facă ceva pentru ei. Pentru început a realizat un centru de zi unde doritorii primesc consiliere, căldură umană și un ceai, pot face baie și se pot primeni. Despre începuturile asociației înființate de Daan și finanțate de persoane fizice din Olanda am mai scris aici și mai târziu aici. Între timp asociația a mai crescut.

Csilla, de exemplu, a pornit un mic proiect gen ”A doua șansă”, prin care intenționează să îi alfabetizeze dar să îi și educe, să le explice regulile de comportament în societate, cum se fac banii și cum pot fi cheltuiți, cum stă treaba cu igiena și altele asemenea. Pentru asta, a primit deocamdată niște promisiuni de la primărie, se pare că va fi găsit  un teren unde câteva containere ar putea fi transformate în clase. Până atunci însă, o clasă de 20 de copii, cu vârste între 9 și 18 ani vor umbla la Școala Generală nr.7, unde s-a găsit pentru ei înțelegere și o sală corespunzătoare.

5

Daan în schimb a înființat de curând o nouă asociație, ”Roman Works”. A cumpărat o casă în localitatea Chirileu unde a pus pe picioare, tot cu sprijin olandez, un atelier de tâmplărie și o seră unde cei care demonstrează dorință de integrare la asociația-mamă ”Coming home, Romania” pot locui, pot fi instruiți și angajați. ”Este foarte greu să-i învățăm cu regulile, cu programul. Și noi învățăm din mers cum să muncim cu ei”, spune Daan. El a renunțat să mai dea pachete care, spune el, dau bine în fotografiile din media. ”Eu nu vreau să-i ajut pe moment, ci pentru viitor. Educație, muncă și Dumnezeu. În asta credem, doar asta va putea reda demnitatea familiilor de romi”, explică el.

Toți cei de aici sunt convinși că acești oameni pot fi readuși în societate doar prin educație, înțelegere și acceptare. O acceptare care trebuie să vină din partea întregii societăți, a fiecărui om în parte. Csilla are câteva amintiri în acest sens.”Chiar în școli, sunt profesori care nu îi acceptă, de multe ori la presiunea părinților”, spune ea. Altă ocazie: ”În vecinătatea noastră se înființase o firmă…iar patronul era nemulțumit de vizitatorii noștri. Ne spunea frecvent, să meargă la muncă. Într-o zi l-am și întrebat, dar tu câți vei angaja dintre ai noștri? Întrebarea a fost desigur retorică. Niciunul”, își amintește asistenta socială. La fel a fost și când Primăria a încercat să îi mute într-un cartier mărginaș, în locuințe amenajate pentru ei. Acum câțiva ani, intențiile altfel corecte ale administrației locale au fost zădărnicite de revolta cetățenilor din zonă, care s-au declarat gata de orice ca să împiedice stabilirea țiganilor din colonia de pe strada Băneasa în apropierea lor. Detalii puteți afla aici. ”Dacă societatea îi exlude, pe ei și problemele lor, să nu se mire mai târziu că o să culeagă roadele. Problemele doar cresc și la un moment dat pot exploda”, spune Daan.

Președinta asociației ”Divers”, Maria Koreck, este de părere că rezultate se pot obține doar prin eforturile conjugate ale guvernului, administrațiilor locale și ale societății civile, ale fiecărui cetățean. Altfel, consideră Koreck, rezultatele micilor ONG-uri care se ocupă de această categorie a celor marginalizați social rămân nesimnificative. Asociația condusă de Koreck are în derulare un alt proiect de educație în rândul romilor. ”Este o muncă extrem de grea, cere mult timp și implicare. Ducem mare lipsă de resursă umană. Cu oamenii aceștia trebuie să lucrezi în grupuri mici și în permanență. Iar ca să accepte ideile tale, mai întâi trebuie să le câștigi încrederea”, spune Koreck.

În urma recensământului din 2011, 3.134 de cetățeni din Târgu Mureș s-au declarat de etnie romă. Conform aceluiași recensământ, județul Mureș are cel mai mare procent de țigani din țară, respectiv 8,8%, urmat de Călărași cu 8,1% și de 6,9% în Sălaj. La fel, procentul beneficiarilor de venit minim garantat este de aproximativ 1,4%, față de media națională de 1,2%, reiese dintr-un raport efectuat de către INS.

 

 

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *