Cuvântul de onoare sau despre ”Finețuri” politico-mediatice mureșene

Îmi spunea bunicul – Dumnezeu să-l odihnească în pace, că e plecat demult în lumea celor drepți! – că pe timpuri, când doi oameni făceau o înțelegere / afacere / tranzacție, era suficient ca cele două părți să-și dea cuvântul de onoare, să-și strângă mâna și să bea un aldămaș. În multe cazuri, mai ales în lumea satului, nici nu se mai încheiau acte scrise căci cuvântul de onoare și strângerea de mână reprezentau o chezășie suficientă a seriozității celor două părți. În alte cazuri însă, această procedură ținea loc de orice alt act premergător în formă scrisă și abia apoi, după perfectarea detaliilor se trecea la forma contractului scris. Însă cuvântul dat, strângerea de mână și băutul aldămașului reprezentau deja o procedură bine împământenită în conștiința publică. E drept – și aceasta poate părea un paradox -, dar pe vremea aceea aveam mai puțini oameni cu școală, dar mult mai mulți oameni de onoare care țineau la cuvântul dat.

Unde vreau să ajung de fapt? Fiind pasionat de istorie, în urmă cu ceva timp am pus la punct un proiect de realizare a unei serii de documentare despre personalități mureșene, fapte și locuri mai puțin cunoscute de public, proiect ce se baza pe informații culese de mine din arhive, cărți, precum și pe baza unor mărturii ale unor persoane care au trăit anumite momente de mare impact din viața urbei. Istorie adevărată cu oameni adevărați și fapte foarte puțin cunoscute sau chiar deloc. Seria de documentare ar fi urmat să fie difuzată în cadrul unor emisiuni TV săptămânale, de circa 30-45 de minute, la ore de maximă audiență și ar fi presupus anterior, filmări în arhive și în diverse alte locuri din județ, înregistrări audio-video ale unor convorbiri cu supraviețuitori ai unor momente de istorie trăită, etc. Cu alte cuvinte, muncă serioasă și mai ales multă muncă în echipă. Mi-am promovat proiectul, iar trei instituții media locale au părut interesate de ele. Una dintre acestea mi-a propus să fac voluntariat crezând probabil că urmăresc un succes personal în cine știe ce scop.Pentru că nu mai sunt la vârsta afirmării, am spus ”I’m sorry, dar am depășit faza aceasta”.

Cea de-a doua instituție m-a gratulat pentru proiect care i s-a părut cu totul deosebit, a spus că-mi oferă spațiu, dar trebuie să-mi caut sponsori. Le-am mulțumit și lor și mi-am văzut frumos de drum. La cea de-a treia părea însă că lucrurile stau cu totul altfel. M-am întâlnit cu domnul X, i-am prezentat proiectul, i-am spus condițiile mele, mi-a spus condițiile domniei sale, am căzut de acord și ne-am strâns mâna cordial, dar ferm, ne-am dat cuvântul de onoare și am băut chiar și aldămașul (fiind în timpul serviciului, doar câte o cafea), urmând ca mai apoi să mă anunțe când încheiem actele (contractul) și demarăm proiectul. După circa o lună m-a anunțat că a găsit finanțarea necesară și în cel mai scurt timp vom demara proiectul…. și apoi tăcere. O inexplicabilă și lungă tăcere. Niciodată explicată. Ceva mai târziu aveam să lămuresc misterul situației. Instituția din care face parte domnul X îl are printre acționari și pe domnul Y, iar eu, în naivitatea mea, îndrăznisem să-l ”corectez” pe facebook pe domnul Y, cu trimitere la o anumită carte (de istorie) și o anumită pagină. E profesia mea, îmi pare rău, și cred că – cu necesara modestie – mă pricep cât de cât la istorie care e munca mea de zi cu zi. Atunci am înțeles și esența proverbului popular: ”Nu da în câine până nu știi cine-i stăpânul!”. În cazul meu însă cred că proverbul ar trebui puțin răstălmăcit…: ”Nu da în stăpân până nu știi ce câine are!”