Fața nevăzută a lui Ladislau Bölöni

Bölöni este, fără îndoială, cea mai importantă personalitate a fotbalului mureșean, motiv pentru care întrebările ce se nasc în jurul carierei lui sunt multe. Unele dintre ele au găsit un răspuns în interviul acordat de antrenorul lui Rennes, în cartea “Gala Bölöni”, din al cărei conținut reproducem o parte, în rândurile de mai jos.

F.M.: Domnule Bölöni, ați fost curtat, încă din perioada junioratului, de mai multe echipe mari din țară. De ce nu ați acceptat să plecați? De ce ați rămas acasă, la ASA? Acest lucru s-a repetat apoi…

Ladislau Bölöni: De fapt, nu am rămas chiar acasă. Am plecat la Târgu Mureș. Practic, m-am întors la Târgu Mureș, pentru că aici m-am născut.

M-am despărțit de Târnăveni, de copilărie și am ajuns la Târgu Mureș. Ceva din interior mi-a spus să nu plec la Craiova sau la alte echipe care au vrut să mă transfere atunci. Eu nu am fost atras de aceste mari cluburi. Cred că s-a ales varianta Târgu Mureș, pentru că era aproape de Târnăveni. Fratele meu era deja student acolo, fratele mamei lucra acolo, așa că exista un anumit control asupra mea, care eram încă un adolescent. Mai era și școala, dorința de a obține o diplomă, pentru că nu vroiam să mă bazez doar pe fotbal. Toate au jucat un rol important.

F.M.: De ce ați ales medicina ?

Ladislau Bölöni: Nu a existat un moment în care să iau o decizie fermă, să mă gândesc că vreau să fac medicină. La materiile reale, cum era matematica, am cam pierdut șirul lecțiilor, din cauza absențelor multe generate de antrenamente, meciuri, cantonamente. Nu am fost în nici un caz un fenomen la această materie. Nu am avut probleme cu matematica, dar nici nu era feblețea mea, dacă pot spune astfel. Nu eram omul care se descurca la capitolul motoare sau cu diferite probleme tehnice. Și astăzi, dacă trebuie reparat ceva în casă, mai degrabă soția este cea care repară, adică sigur ea este, pentru că eu nu mă pricep deloc la asemenea lucruri. În medicină aveam multe exemple din familie. Fratele meu era deja medic. M-a influențat asta, în mod special, nu un sentiment de vocație. La Târgu Mureș era o universitate de medicină. Alternativele ar fi fost, poate, ingineria sau dreptul, ori acestea nu mă interesau deloc.

F.M.: Care a fost prima impresie pe care v-a făcut-o Târgu Mureșul după ce v-ați mutat aici?

Ladislau Bölöni: Când am sosit la Târgu Mureș cunoșteam deja acest oraș. Nu foarte bine, dar îl știam. Când am venit, campionatul era deja început pentru că fusesem plecat cu lotul de tineret timp de aproape 3 luni. A fost o adaptare relativ ușoară, pentru că am fost primit bine de colegii de la ASA, de cei de la Papiu. Am făcut, în general, o impresie bună la școală, mai puțin la limba franceză, pentru că eram zero la această disciplină (râde). În ceea ce privește fotbalul nici nu am avut, de fapt, prea mult timp pentru acomodare. Am făcut un meci amical reușit, după care am fost introdus în echipă ca titular. Am făcut meciuri bune și totul a fost în regulă.

M-am adaptat repede

F.M.: Cărei persoane îi datorați cel mai mult, pentru ceea ce ați ajuns în fotbal?

Ladislau Bölöni: Aș putea să vorbesc de mai multe persoane, pentru că orice fotbalist primește multe influențe în procesul lui de formare. Dacă ar fi totuși să aleg, aș putea spune că au avut un rol foarte important în viața mea, din acest punct de vedere, tatăl meu și regretatul antrenor Tiberiu Bone.

F.M.: ASA a fost o echipă foarte bună între 1970 și 1980. Credeți că ar fi meritat să câștige titlul de campioană? Ce i-a lipsit pentru a face acest lucru?

Ladislau Bölöni: “Eu așa cred că nu am meritat să câștigăm titlul, chiar dacă din punct de vedere valoric eram o echipă foarte bună. Însă, pentru a obține un titlu nu ajunge să fii bun. E nevoie de mai multe elemente. Niciodată nu a dominat în cadrul clubului și poate nici în forul nostru interior, cu adevărat, ideea de a câștiga titlul. Nici măcar în momentul în care eram pe primul loc. Parcă nu exista acel sentiment că trebuie și putem să câștigăm campionatul. Cel puțin asta a fost impresia mea, pentru că nu i-am întrebat pe colegi ce cred despre acest lucru. Ca să fi câștigat un titlu ar fi fost nevoie de o mare implicare din partea conducerii echipei, a orașului. Doream să jucăm cât mai bine, cât mai frumos și, evident, să învingem, dar nu am avut obiectivul clar de a câștiga campionatul, niciodată.

F.M.: Ce ați simțit la golul pe care

l-ați marcat cu Italia, în 1983?

Ladislau Bölöni: A fost un moment cu o bucurie deosebit de intensă. O trăire interioară care e greu de comparat cu ceva. Eu cred că un astfel de sentiment nu poate fi exprimat de cuvinte și nici măcar de diferite gesturi pe care mulți fotbaliști le practică, adică ridicarea tricoului, tumbele, dansul. E un amestec de sentimente, ca o explozie. Având în vedere importanța acelui meci și faptul că jucam împotriva unei campioane mondiale, bucuria a fost, evident, extrem de intensă. Bineînțeles că în zilele următoare am fost însoțit de un sentiment de mândrie, de satisfacție, dar eu simțeam și o jenă, pentru că în jurul meu era o simpatie care era și mai mare decât până atunci.

F.M.: Care a fost momentul de vârf al carierei dumneavoastră, ca jucător? Cel mai plăcut moment?

Ladislau Bölöni: Sigur, au fost mai multe. E greu să le așez într-o anumită ierarhie. A fost o mare bucurie să fiu selecționat în echipa națională, am trăit momente greu de povestit, în meciurile jucate cu ASA, în fața minunatului public din Târgu Mureș, și nu au fost puține. Am simțit o mare satisfacție când am ajuns recordmen de selecții la echipa națională, a fost golul cu Italia, calificarea la Campionatul European din 1984. Îmi amintesc că după 1970, calificarea la Europene a fost prima calificare la un mare turneu final. Jucam atunci într-o grupă în care nimeni nu ne dădea prea multe șanse, cu Italia, Suedia, Cehoslovacia. Sunt multe momente pe care nu le pot uita. Sigur, la nivel de club, cea mai mare satisfacție a fost câștigarea Cupei Campionilor Europeni, în 1986, la Sevilla, urmată de câștigarea Supercupei.

F.M.: De ce v-ați dorit atât de mult să jucați în străinătate? În 1987, la plecare, erați un jucător apreciat în țară.

Ladislau Bölöni: Era visul tuturor jucătorilor să poată juca în Occident. Din păcate, nu prea se putea realiza acest vis, pentru că știți care a fost situația atunci. Eu doream să încerc și o altă experiență, să cunosc și un alt mod de viață. Am vrut să gust viața din Europa, să văd cum se trăiește acolo. Cunoșteam această viață doar din deplasările pe care le făceam cu fotbalul, dar vroiam să stau efectiv acolo, să cunosc așa viața din Occident.

F.M.: Și cum era această viață, comparativ cu cea din România?

Ladislau Bölöni: De o calitate mult, mult superioară.

F.M.: Sunteți un om împlinit? Ce vreți, de fapt, de la această viață?

Ladislau Bölöni: Am dorit întotdeauna să reușesc în ceea ce fac, indiferent că a fost vorba de fotbal sau altceva. Reușita a fost obiectivul meu și am făcut tot ce am putut pentru a o atinge. Asta din punct de vedere al satisfacției personale. Al doilea lucru pe care l-am urmărit a fost să ofer bucurie și altora, pentru că sentimentul de a dărui este mai nobil, mai profund și îți aduce mai multă satisfacție decât acela de a primi. Este mai bine să dai cadouri decât să primești cadouri.

F.M.: Credeți că mai sunt speranțe pentru fotbalul mureșean, fotbalul din care ați plecat dumneavoastră? Care sunt condițiile esențiale pentru revenirea Târgu Mureșului în elita fotbalului românesc?

Ladislau Bölöni: Da. S-ar putea schimba lucrurile, dar acest lucru depinde de foarte multe amănunte. În primul rând ar fi nevoie de o analiză profundă, care să stabilească elementele ce ar putea asigura susținerea financiară a acestei echipe. Sursele ar putea fi multiple. E nevoie, obligatoriu, de implicarea foarte serioasă a autorităților locale. Apoi trebuie abordat și mediul privat. Trebuie văzut cum s-ar putea aduce bani și din publicitate. Trebuie o strategie clară, eficientă, făcută de niște oameni care știu să facă bine acest lucru. Nu este ușor, însă nu este imposibil. Iar acest oraș, microbiștii din Târgu Mureș, merită să aibă parte de fotbal de calitate. E nevoie însă de foarte multă seriozitate și profesionalism.

A consemnat Florin MARCEL